Domeniul Cantacuzino

Aflat la 80 de kilometri distanță de București, Domeniul Cantacuzino din Floreşti stă mărturie pentru una dintre cele mai frumoase epoci ale istoriei României, epoca nobiliară a începutului de secol XX. În centrul său se află ceea ce la, început de secol XX, era considerat o bijuterie arhitecturală, palatul Micul Trianon. Prinţul George Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, datorită averii sale, a început în 1911 ridicarea palatului care poartă şi astăzi numele de Micul Trianon. Nababul îi încredinţează arhitectului Ion D. Berindei construcţia acestuia, precum şi pe cea a Palatului din Bucureşti, de pe Calea Victoriei (actualul Muzeu George Enescu). Spiritul și farmecul acestei clădiri s-au păstrat chiar și după un secol plin de evenimente zguduitoare. Recuperat de către Maria Ioana Cantacuzino (nepoata prințesei  Maria «Maruca» Cantacuzino și, prin alianță, a lui George Enescu) clădirea a ajuns în prezent în posesia Fundației Cantacuzino Florești care dorește să-i redea strălucirea de altădată şi să-l transforme într-un spaţiu care să găzduiască evenimente speciale, unice în România.

Maria (Maruca) Cantacuzino Enescu (nascută Maria Rosetti-Tescanu) a fost unul dintre cele mai cunoscute personaje ale începutului de secol XX ale căror destine au fost legate de Domeniu. S-a născut pe 18 iulie 1878, părinții ei fiind descendenți ai vechii boierimi moldovene: Dimitrie Rosetti Tescani și Alice, născută Jora. A fost una dintre damele de companie ale reginei Maria, soția prințului Mihail G. Cantacuzino (fiul lui Grigore Cantacuzino) și, după moartea acestuia, soția compozitorului George Enescu. Iată cum descria acest minunat loc de pe vechiul drum al vinului:

blazon„Adevărat paradis terestru, cu atât mai impresionant cu cât nici de pe calea ferată ce traversează câmpia între Florești și Băicoi, nici împrejurimile prăfuite ale proprietății, nici drumul desfundat care leagă gara de castel nu lăsau să se întrevadă ceva asemănător. Colorit bogat, armonios împărțit: straturi înflorite, catifeaua de un verde intens a pajiștilor netede, carpeni rămuroși, tunși impecabil, tufe pline de flori mirositoare; bazine, fântâni arteziene după moda franceză, linia clasică a aleilor lungi, cu pietrișul fin bine netezit, care aminteau de grădinile de la Versailles, înviorate de asfințitul soarelui de mijloc de august; pâlcuri de vile luminoase și de pavilioane vesele, împodobite cu capucine și muscate…”

Palatul_Cantacuzino1

Într-adevăr, o parte din vegetația luxuriantă care a uimit-o pe Maruca Cantacuzino mai împodobește și acum dealurile ce se varsă în trepte la poalele „Micului Trianon”, cheia de boltă a Domeniului Cantacuzino. Palatul, denumit așa datorită asemănării cu celebrul palat Trianon din Ansamblul de la Versailles, era destinat fiicei lui Gheorghe Grigore Cantacuzino – Principesa Alice Cantacuzino. Proiectat de către celebrul arhitect Ioan D. Berindei, palatul a început să fie ridicat în 1907, însă criza economică și războiul au stopat lucrările. Parcul dendrologic care înconjoară palatul și conacele măsoară circa 130 de hectare și este străbătut de apeducte, pajiștile fiind destinate terenurilor de golf și echitației.

Ca arhitectură, palatul e construit pe trei niveluri inegale (demisol, parter și etaj), iar fațada e ritmată de cele 10 coloane neoclasice. Decorațiile exterioare sunt de o bogăție impresionantă: pe fațada sudică, deasupra intrării de onoare se află un superb basorelief reprezentând doi îngeri care poartă blazonul familiei, iar ancadramentele ferestrelor sunt sculptate în piatră de Albești.

Palatul-Cantacuzino2În marele parc din sudul domeniului, amenajat liber cu esențe rare de arbuști în jurul unor copaci bătrâni, intervine, odată cu construcția palatului, arhitectul peisagist Emile Pinard, care continuă axa de compoziție monumentală a clădirii cu o grădină à la française. Terenul care cobora în pantă spre râul Prahova este terasat și amenajat cu canale și bazine sau fântâni dispuse axial, dintre care se păstrează oglinda de apă cruciformă din fața palatului, urme ale unui „nimfeu” care speculează o cădere de teren din imediata apropiere și, parțial, un canal care se vărsa în Prahova.

Primul conac de pe Domeniul Cantacuzino a fost construit între 1840 și 1842 de către vornicul Grigore Cantacuzino. Format din mai multe pavilioane cu unul sau cu doua niveluri, cu mici balcoane şi console de lemn, cu faţadele canelate orizontal şi ornamentate în stuc, cu elemente de stil clasic – închid între ele un mic parc care avea în centru o fântâna arteziană, flancată de patru amfore turnate în bronz.

Tot Maruca Cantacuzino relatează în Memoriile sale despre celelalte construcții: „În spatele acestor clădiri era casa mare locuită de părinţi: veche curte boierească, cu proporţii vaste, armonioase, cu o terasă mare cu coloane, dând spre gradină…”

Lăsat la voia intâmplării mai bine de un secol, perioadă în care a fost bântuit de vicisitudinile vremii și ale vremurilor, dezgolit de fărădelegile razboaielor, dar și ale oamenilor în particular, abandonat de diversele sisteme politice, legi si fonduri economice – care l-ar fi putut ajuta să fie pus în valoare – Domeniul Cantacuzino Florești incluzând Palatul Nababului a supraviețuit – chiar și numai cu ruinele sale de-a lungul timpului și al tuturor evenimentelor istorice și sociale, ajungând, într-o formă destul de firavă, până la noi, adică în sfârșit pe mâini bune.

Palatul_Micul_Trianon3